Uneori imi place atat de mult sa ascult cuvinte mari, imi place sa-ti cred promisiunile, sa-mi fac sperante si sa visez. Vreau sa aud si mi-as dori sa cred, desi probabil nu o fac niciodata, insa undeva…departe, te cred putin, putin-ul ala care deja-i prea mult, mai mult decat ar trebui. Si-mi place sa aud dulcegarii, prostii romantice, dar nu prea des, si-mi place sa ma fac ca nu-nteleg si sa te pun sa repeti. E amuzant, sa stii. Sa te privesc cum te chinui, cum ti-e atat de greu sa formulezi si sa spui cumva, ceva cat de cat aproape de ce crezi c-ar trebui sa fie si in concordanta cu ce simti si ce as vrea eu sa aud. E complicat, dar imi place sa faci asta pentru mine. De fiecare data faci ochii mari, te uiti speriat, intrebator, asteptand sa te salvez, dar nu fac altceva decat sa te pun si mai tare in incurcatura, sa te chinui si sa-ti zambesc, pentru ca vreau ca acele putine cuvinte sa se repete si sa le pui asa cum stii tu mai bine, asa cum crezi tu ca suna mai aproape de mine. Nu cred nimic, dar mi-as dori sa-mi dai ocazia s-o fac, insa momentan mi se pare o varianta destul de irationala. Nu depinde doar de tine, nicidecum. Nu depinde nici de mine. Depinde de toti ca tine si toate ca mine, alegand drumul potrivit, incercand sa uite de alei ocolitoare. Depinde de toti acestia care vor invata sa mearga drept, fara drumuri blocate. Ei bine, nu-mi spune ca asta nu se va intampla. Ma-ntristezi. Cum sa te mai cred vreodata, cum sa pot sa incerc macar, stiind ca lumea n-are nicio sansa? Ce-om fi noi in lumea asta mai mult decat simpli muritori? De ce-am merita noi sa ne-ncredem daca aia care-o fac se dovedesc a fi prostii societatii? Mi-e teama, dar pe principiul “niciodata nu spune niciodata”, vreau sa cred ca “fiind schimbarea pe care vreau sa o vad in lume”, am putea scrie isotrie.