De sarbatori

Doua lumi. Doua lumi atat de departate si nu doar din cauza distantei pe harta. Doua lumi care se intersecteeaza regulat si se transforma brusc intr-una singura. Fara sa-ti dai seama, fara sa te gandesti la consecinte, te simti ca si cum ai fi fost acolo dintotdeauna, pentru ca mai apoi sa-ti amintesti ca lucrurile sunt putin altfel aranjate si ca n-ai cum sa faci ordine cu toata determinarea de care esti in stare.

Poti si totusi nu poti. Vrei si totusi nu. Te-ntrebi si totusi ai raspunsuri, dar nu pe cele pe care ti le doresti si continui sa arunci cu semne de intrebare, in speranta ca intr-o zi vei gasi raspunsul pe care il cauti. Te-am intrebat si am continuat sa intreb si intr-o zi te-ai apropiat de ceea ce vroiam sa aud. Doar te-ai apropiat…putin, insa suficient incat sa cred ca poate-i mai frumos sa fie complicat.

Se spune ca ochii care nu se vad, se uita. Dar cand se revad, parca nu s-au uitat niciun minut, parca au trecut doua zile de la ultima privire la fel de patrunzatoare. Parca e atat de normal sa reactionam de fiecare data la fel, fara sa ne asteptam la nimic mai mult. Fara asteptari, fara promisiuni, cu tentative de cuvinte mari, care stim ca vor ramane simple cuvinte, cu acelasi foc in priviri si cu acelasi zambet in coltul gurii, cu aceleasi rugaminti, urmate de aceleasi refuzuri.

Nu ma-ntreba ce vreau, nu te-ntreba daca e bine, nu te-ntreb nimic, vreau sa gresesc, dar nu prea tare. Imi place sa te uit, imi place sa ma uiti, dar nimic nu se compara cu reamintirea acelorasi gesturi si povesti de odinioara.

Totul e atat de simplu, pentru ca stim de la bun inceput traseul pe de rost, repetat deja in atatia ani, incat semnele de circulatie nu-si mai au rostul. Cand se va schimba si cum? Iar semne de punctuatie? Las-o balta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *