Public tinta

Habar n-am sa-ncep cu inceputul, pentru ca oricat m-as invarti in jurul cozii, povestea ce urmeaza a v-o relata n-are nici incipit si nici final. Din nou e vorba despre oameni si gandurile mele vis-a-vis de ei, in general. De unele tipologii aparte, de altele, departe.

Trecand la lucruri serioase, cred ca fiecare om de pe pamant are inmagazinat in suflet cel putin o persoana care-i e lui draga….doar asa. Fara sa fi avut mari tangente, fara sa observi ca nu-i prea place apa (poate), ori sa treci cu vederea cate  un ‘i’ in minus/plus pe la articulari, e omul ala care ti-e drag tie dintr-un anume motiv, pe care de multe ori nici tu nu ti-l explici. Daca stai sa faci o analiza in detaliu, observi ca de fapt tie iti displac in proportie de aproximativ 90% lucrurule care pe el poate il definesc. Si totusi.

Am inceput cu binele, ca sa n-o iau pe aratura chiar din primele doua paragrafe. Am inceput asa si pentru ca de obicei imi place sa privesc partea plina a paharului. Chiar si cand acesta e gol. Pana cand se sparge. Si dupa ce se sparge si se face mii de bucatele, nu-mi mai place sa-l privesc. Imi zic doar ca cioburile aduc noroc si ma descotorosesc cat de repede de el.

Cam asa si cu oamenii: pe langa cei care-mi sunt dragi, care-mi intra-n suflet si n-au nevoie de alte expliccatii, exista si acei cativa pe care nu mai pot sa-i vad in fata ochilor. Cam ca si cu paharele alea sparte pe care le arunc. E vorba despre persoanele de la care nu-mi doresc sa primesc niciun salut pe strada, intamplator, cel mult o  data pe an. Cu totii le aveti pe ale voastre. Exact de persoanele alea incerc si vreau sa ma tin deoparte, sa reduc/limitez activitati comune, astfel incat sa nu fiu nevoita sa exagerez cu politetea, pentru ca ma scarbeste. Respectul insa mi se pare esential, insa pana si amicitia mi se pare de prost gust intr-o astfel de situatie. Zambesc, raspund politicos unui salut, stiu ca sentimentul e reciproc, il accept si refuz sa fac vreo modificare pozitiva in acest sens, pentru ca aici intervine ipocrizia, cu care nu ma am deloc la suflet. Stiu ca nu-ti sunt draga/Stii ca nici tu mie/De ce am cauta/Noi doua, prietenie?. Respectul…ei bine, se cere, dar NIMIC mai mult si nimic in plus, nici in particular si MAI ALES cand sunt si alti interlocutori la fata locului.

Si mai sunt si cei pe care-mi place sa-i privesc de la departare, cei pe care-i apreciez pentru simplul fapt ca vor, pot si reusesc si mai sunt si cei care merg pe modelul “mai rarut, ca-i mai dragut”. Mai sunt vreo cativa, dar editia de azi a avut doar doua tipologii detaliate. Cam atat.

2 thoughts on “Public tinta

  1. Loana, eu colegu-to, pe cam același considerente m-am izolat, am devenit așa mai individualist si la un moment dat îmi puneam problema călugăriei. :))

    Am atins culmile tâmpeniei în fuga de lucrurile care nu-mi plac… și acuma constat umil și surpins că toate treburile astea îs falimentare.

    Chestiile enervate te urmăresc enervant de perseverent… până în pânzele albe. 🙁

  2. Uite ca suntem cativa care nu reusim sa ne obisnuim cu tipologiile astea. Nu stiu daca fuga e un lucru sanatos, dar stiu ca si eu o practic de multe ori.
    Noi suntem varianta”incet da sigur”, pentru caa pana la urma tot va trebui sa ne obisnuim si cu asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *