Stii? Toate se intampla cu un motiv, si-a repetat in minte si a plecat. A plecat, neavand niciun plan, vrand doar sa scape de tot ce i se intampla, de tot ce o inconjura. A plecat, nestiind ca poate fuga ei, pentru ca asa a considerat-o din primul moment, o va aduce din nou in acelasi loc, dar cu totul altfel. Si-a pus sperantele in drumul asta ca intr-un nou inceput si si-l desena seara de seara, pana s-a vazut acolo. Ajunsa la destintie, toate prindeau contur si se bucura de fiecare clipa, de fiecare lucru nou, de fiecare strada si de fiecare intamplare neobisnuita. Aici nu trebuia sa salute oamenii pe strada, nu avea obligatii fata de nimeni, nu trebuia sa dea explicatii. Profita ca nu e inteleasa si lua de la fiecare exact atat cat isi dorea. Vorbea doar atunci cand simtea ca are de ce sa o faca, iar cand simtea asta, se chinuia cu orice pret sa fie inteleasa, chiar si prin semne. De cele mai multe ori era foarte amuzant. Cand isi dorea sa taca, nu intelegea si nu stia sa spuna nimic. Era cel mai simplu. Pana intr-o zi cand s-a intamplat sa-I fie dor. Nu stia exact ce e cu dorul ala si nu si-l putea explica. Incercand sa-si clarifice acea stare, avea poate prea putine personae in viata ei care contau cu adevarat. Plecarea le-a impartit pe toate pe categorii. Credea ca are atat de multi prieteni, dar atunci, dintr-o data si-a dat seama ca ii e dor de o mana de oameni. O mana, la propriu. Ar fi vrut sa ramana, ar fi vrut sa plece. Pentru ce sa se intoarca? La cine? Nu reusea sa inteleaga cum acei oameni pe care ii tinea aproape de atat de multi ani, erau de fapt atat de departe (si nu vorbim aici de kilometri), iar acei oameni pe care-i stia de atat de putin timp, ii demonstrasera de atatea ori ca merita sa ramana. Si totusi…vroia sa plece. Si totusi…ar fi ramas. In acea seara s-a dat probabil cea mai grea batalie din inima ei. Era oricum prea tarziu sa mai poata schimba ceva.

Urma sa plece…De ce? Toate se intampla cu un motiv, nu-i asa? Dar ce motiv o mai fi fiind si asta? Nu exista asa ceva. Avea imaginatie bogata; ii placeau prea mult filmele si cartile. Relitatea era, desigur, altceva. In cele din urma, decisa sa profite de fiecare clipa, s-a trezit ca asteapta plecarea mai mult ca orice, dar din nou nu avea nicio justificare. Si a plecat. Pentru 3 saptamani. 3 saptamani care poate au fost cele mai frumoase din toate saptamanile petrecute acasa. Saptamanile care au facut-o sa-si dea seama ce conteaza cu adevarat si pe cine merita sa tina aproape. Apoi nu a mai asteptat sa se intoarca… dar totusi, acum e aici, ii e dor, dar stie ca aceasta plecare si-a facut treaba. N-ar fi banuit o clipa care-i e motivul, fiind prea sigura ca nu exista unul, dar acum stie ca avea dreptate la plecare, cand isi spusese ca toate se intampla cu un motiv. Desi nu e nici pe departe motivul la ce se asteptase, e poate mai mult decat putea sa invete intr-o viata.

Oamenii care conteaza cu adevarat vor fi mereu acolo, chiar daca distantele pe glob nu au cum sa fie micsorate, insa prieteniile raman pe viata, indiferent de cate escale sunt puse intre ele.

Poate e cea mai buna lectie pe care am invatat-o pana acum, iar acum, sunt pregatita sa ma intorc acasa. Pana una alta, mai am de profitat putin de Sicilia asta frumoasa si abia apoi. Sa nu ne pripim.