Ma dor. Cuvintele. Ma dor atat de tare, incat imi vine sa le las sa iasa, dar la fiecare astfel de tentativa, inchid ochii, strang din dinti si prefer sa mai indur. De teama…de teama ca poate voi spune ceva gresit, ceva nelalocul sau. De teama ca ma expun si ca-mi intri in suflet si in minte. De teama ca momentele de slabiciune nu ma caracterizeaza si ai putea sa te sperii si sa fugi. De teama sa nu intrebi si de teama sa nu raspund. Pentru ca nu scriu sa raspund, nici sa intrebi. N-ai sa intelegi oricum niciodata si nici n-am sa iti explic. Mi-am pierdut rabdarea pe drum si abilitatea de-a ma face inteleasa. Mi-e teama ca am si uitat sa scriu, sa leg frazele asa cum o faceam pe vremuri. Atunci cand inca citeai cu sufletul la gura. Mi-e teama ca te voi plictisi si ca vei inchide la primul paragraf.

Dar stii ceva? Poate ca e vremea sa-mi inving aceasta teama. Pentru ca mi-e dor…atat de dor sa insir litere fara sa-mi pese. Mi-e dor sa insir ganduri, nu neaparat idei. Mi-e dor de sentimente asternute-n voie. Mi-e dor de noi. De niciun noi care ma leaga de trecut. Pentru ca am ajuns in momentul in care ma desprind de tot de regrete, amintiri, iar privitul in urma e ca un rasfoit de revista. Am ajuns sa zambesc la orice amintire trecuta, la orice gest trecut de-al tau. Iar cand spun “al tau”, ma refer la tine, cel ce-ai fost o data motivul pentru care ma trezeam in fiecare dimineata cu pofta de viata. Tu, cel care, candva, pentru cateva ore impreuna, ai fi mutat muntii din loc. Acum, esti “tu”-ul altcuiva, iar eu nu pot decat sa ma bucur pentru asta. Cat se poate de sincer. Pentru ca povestile mele trecute s-au incheiat toate frumos, cu urari de bine, povesti la o cafea din cand in cand si cu dorinta de a te vedea fericit. Sper sa fie reciproca treaba asta. M-ai invatat atat de multe, incat nu pot sa am nicio urma de regret, pentru orice moment care candva mi se parea o tragedie. Nu ai facu altceva decat sa-mi dai acea forta de care am avut atata nevoie de atatea ori, iar eu te-am privit incruntata poate mult prea multa vreme. Nu-mi pare rau. Atunci aveam si eu motivele mele sa o fac, pentru ca era singura reteta pe care o stiam si de altfel, singura care imi oferea garantia vindecarii. Si asa a fost.

Azi, privind in urma, zambesc si nu-ti port pica. Dar in acelasi azi, privesc spre maine, tot zambind. Pentru ca simteam ca ma pierd intre aceeasi oameni. pentru ca incepusem sa uit sa mai descopar, sa port o conversatie, sa am curiozitati, sa incerc sa lupt. Mi-era bine in carapacea mea. Atat de bine, incat ma deranja orice contact de care nu aveam neaparat nevoie. Uitasem de viata in multime. Incepuse sa ma enerveze. Fugeam repede acasa din orice multime. Priveam incruntat. Ma plictiseam. Ingrozitor ma plictiseam. De orice forma de socializare si de orice fel de interactiune. Mi-era dor sa-mi fie dor. Mi-era dor sa astept, sa cunosc, sa caut, sa vorbesc. Mi-era dor sa ascult, dar si mai dor sa fiu ascultata. Pentru ca, vezi tu, e foarte greu sa ma faci sa vorbesc prea multe despre mine. Mi-era atat de dor… Dar mi-am tratat si dorul asta. Plec. Plec pentru o vreme. O iau de la capat cu tot si toate. Sunt sigura ca va veni momentul in care ma voi lupta cu un altfel de dor. Dar acum, e tot ce aveam nevoie. Nevoia de a merge pe strada curioasa, intrebatoare. Nevoia de a cunoaste oameni noi, de a asculta povesti, de a impartasi experiente. Nevoia de a nu mai intalni pe nimeni cunoscut pe strada, de a fugi de responsabilitati, de cotidian, de plictisul instalat prea devreme in casa mea, de aceleasi locuri, aceleasi povesti, aceleasi meniuri, bauturi si seri de dans. Astept…dar nu am asteptari. Asta am invatat-o cu ceva timp in urma.