Nu ma mai doare pentru ca am uitat. Pentru ca nu mai stiu sa imi amintesc. Nu vreau pentru ca nu mai stiu sa simt, nu-mi gasesc cuvintele si nu-mi caut emotiile. Nu mai spun atat de multe, pentru ca nu gasesc niciun rost cuvintelor rostite fara actiuni in completare. Mi-e bine pentru ca am uitat cum poate fi si mai bine de atat. Mi-e rau in putinele momente in care mi-aduc aminte. Dar imi trece pe masura ce se sting luminile. Si trece inc-o noapte, si vine inc-o dimineata, si uit inca un vis si mi-e bine si mi-e teama si zambesc si ma-ntristez si uit si ma regasesc. Aceeasi eu, acelasi loc, dar alta stare. Raman cu mine si refuz de multe ori orice forma de comunicare. Ma inchid pentru o vreme in lumea mea si raman acolo, eu cu ele, gandurile mele.

Si stand sa ma gandesc de atat de multe ori la atat de multe nimicuri, am ajuns printre multe altele sa ma gandesc intr-o seara, de ce dupa o vreme nu mai doare, de ce ai palit in fata sensibilitatilor si de ce ajungi sa fii fericit din exact acelasi motive banale care in momemntul impactului ti se pareau cele mai nesmnificative? De ce dupa o despartire ai nevoie de timp si nu poti sa te regasesti imediat? De ce ne legam atat de mult de cei din jurul nostru si de ce ne desconsideram intr-atata incat ne simtim incapabili sa continuam drumul pe care ni-l dorim singuri? Si ma gandesc ca poate s-or mai fi intrebat cativa inaintea mea si ca poate or fi gasit si niste raspunsuri.  Poate…cine stie? Ar trebui sa studiez mai indeaproape acest aspect, dar intr-o alta perioada a vietii mele. Acum n-am timp de studii, sunt ocupata cu starea mea de bine.