Nu m-am oprit din a numara stelele nicodata. Au fost si nopti innorate si zile cu mult soare, dar ele erau mereu acolo. Eu le puteam striga pe nume si imi raspundeau cu o sclipire. Ma ascultau intotdeauna cand am avut ceva sa le povestesc. Uneori le-am numarat in doi, iar pentru o vreme le-am nglijat. Imi era teama ca nu le voi mai regaasi, ca-si vor fi pierdut din stralucire intre timp, ca poate-mi vor aduce nori. Dar erau neclintite si asteeptau cuminti sa le strig prezenta fara sa-mi represeze nimic. Am prins vreo doua in palma si le-am ascuns sub perna, sperand ca ma vor lumina mai de aproape, dar nu am facut altceva decat sa le strivesc in timp ce dormeam si odata cu ele si lumina din camera mea devenea tot mai difuza. Nu vroiam sa le las sa plece, imi era bine sa le stiu acolo luminandu-mi somnul pe timpul celor mai intunecate nopti. Dar ele paleau…din ce in ce mai tare. E vremea sa le las sa se intoarca la locul lor, dar imi vine greu acum sa le conving ca asa e mai bine pentru toata lumea. Nu realizeaza ca-si fac rau si ca vor pali de tot aici langa mine.

Mai avem o sansa, lasati-ma sa va privesc de la departare, nu vreau sa imi pierd dramul de sclipire ce mi-a mai ramas. Iar daca nu puteti sa va desprindeti radacinile de pe pamant, promiteti-mi ca veti straluci pentru totdeauna si va voi pastra locul din dreapta.